ACADEMIA BÂRLĂDEANĂ
– pagini de istorie –

       „Este greu, dacă nu de-a dreptul cu neputinţă, să precizezi forma şi durata visului. Mai uşor poţi să-i reproduci conţinutul care, şi el, poate fi comprimat ori redus la simbolul forte. La fel se petrec lucrurile şi cu acea realitate care este percepută ca visul, la fel se întâmplă cu fantezia, cu toana fericită ori cu ideea trăsnet... În vis, clipa îşi schimbă identitatea cu veşnicia. Ceasornicul şi calendarul sunt inutile.
       Spun acestea reflectând la contururile în timp şi spaţiu ale societăţii literare Academia Bârlădeană, care când îmi par ferme, când ezitante. Deruta stă încifrată în titulatura însăşi. Pe de o parte, termenul academie evocă rigoarea, supremul punct de referinţă intelectuală şi conceptul stratificării valorice. Noţiunea continuă să se asocieze  –  nu chiar de pe vremea grădinilor miticului Akademos, în care Platon era urmat de tineri, ci de la Richelieu încoace –  cu o anume consacrare ce vine o dată cu bătrâneţea. Pe de altă parte, o academie asemeni celei bârlădene rămâne o şăgălnicie serioasă, un vis al unor tineri sincronizaţi, un zbor de zone înalte ale purităţii, un joc de-a prinselea sufletului ... Oare Eminescu nu despre ceva asemănător vorbeşte într-un dulce crâmpei trist? Iată-1:
          ... când visam în acadèmii ...
          Nu consacram, nu comunicam, nu lauream în acadèmii ...

       Suntem în 1915. Trei tineri visători din Bârlad, G. Tutoveanu, Tudor Pamfile şi Toma Chiricuţă, într-o zi de mai când rozele-nfloresc, s-au hotărât şi ei să viseze în acadèmii... O făceau într-o ignorare totală a sacrei instituţii, a numărului fix de fotolii, a discursului de recepţie şi a răspunsului de rigoare, a ceaprazăriei în cireş ales frunză cu frunză şi bobiţă cu bobiţă menită să mărginească făptura pământească a fericitului, a coifului şi a spadei hărăzite să sfideze, într-un portret la scara 1/1, eternitatea numită conjunctural posteritate... Academicienii Bârladului se întâlneau în jurul lungii mese de la Casa Naţională „Stroe Belloescu“ ori peripa­tetizau pe aleile dintre liliecii înfloriţi din grădinile lui Tutoveanu, întâi din cea de pe strada Vornicul Sturdza, apoi din cea de pe bulevardul Manolache Costache Epureanu...
           Cum a apărut şi de ce?
     – „Ne-a venit aşa...“ răspundea G. Tutoveanu într-un interviu, numind cu graţie clipa inspirată... Şi continua, vorbind despre academia întemeiată fără elaborări, planuri, aprobare, state de plată ş.a.m.d.: „...unde să ne putem comunica ideile şi să ne amestecăm expansiunea sufletească (...) Ne-a apucat războiul cel mare în plină şedinţă!... Pe unii i-a luat cu dânsul, pe alţii i-a adus! Alexandru Vlahuţă a fost unul din cei aduşi...“ (V. Damaschin, De vorbă cu G. Tutoveanu, II, în Scrisul nostru, anul I, nr. 2, fevruarie 1929, p.6-7). Războiul, sinistra pompă aspirorespingătoare, care aspiră tinerii şi respinge vârstnicii, crezându-i – vai ei! – neputincioşi de bravură...Din fericire, nu toţi tinerii academiei s-au prăpădit, iar numărul „academicienilor“ –  care nu a pornit, ca la francezi, de la 40 ca să ajungă, punctat din când în când de evenimentul care începe cu o înmormântare şi se termină cu un botez, tot la 40  –  a sporit ori a scăzut, modulat pe de o parte de fascinaţia pe care o exercita Tutoveanu, iar pe de alta de migrarea lor acolo unde îi chema sau împingea rostul fiecăruia şi nevoile ţării.
       Primul război mondial nu a întrerupt activitatea Academiei Bârlădene; dimpotrivă, marile bătălii pentru desubjugarea ţării şi pentru întregirea neamului au întărit-o, au ajutat-o chiar să-şi deseneze mai bine profilul, potrivit după nevoile de atunci ale dragostei de neam şi ţară. Calendarul Nostru pe 1918, distribuit pe front, şi revista cu fericit nume Florile Dalbe, scoasă de G. Tutoveanu, V. Voiculescu, T. Pamfile şi M. Lungeanu, urmând o idee a poetului Ion Buzdugan, arată faptul că războiul nu numai că nu a întrerupt activitatea societăţii, ci a fortificat-o.
        Perioada dintre cele două războaie mondiale găseşte Academia Bârlădeană fără să fi avut nici un zig zag ori sincopă în trecut. Ea rămâne vârsta de aur şi de aceea mulţi îi confundă acest crâmpei de viaţă intensă cu întreaga ei existenţă pe care o opresc undeva pe aici. Academia Bârlădeană avea să mai trăiască însă mulţi ani. Ecourile ei stăruie şi astăzi, cu o concreteţe de materialitate. Şi cum ecoul e vibraţie, înseamnă că academia există, sublimată în forme superioare. Îşi trăieşte poate, în felul acesta, chiar visul... În efervescenţa creatoare din acei ani de pace, valorile s-au ales, şi-au aflat expresia proprie, unele s-au desprins de Bârlad, altele nu l-au părăsit. Furtunile şi aerul iute  dinaintea celui de-al doilea război mondial au problematizat existenţa societăţii, dar nu au destrămat-o. Academia a îmbrăcat noi forme, dictate de situaţia în spaţiu şi de psihologia membrilor, care s-a schimbat – cum e şi firesc  – şi ea. Dar pe deasupra tuturora, se schimbau vremurile. Singur, G. Tutoveanu, întemeietorul ei, a rămas neschimbat, nu şi-a părăsit oraşul, nu a abdicat de la datoria pe care singur şi-a impus-o, aceea de a descoperi şi cultiva tinerele talente literare. Excursiile la păduri, la conace ori la mânăstiri au dispărut, au dispărut şezătorile literare în alte localităţi, apoi cele de la Casa Naţională „Stroe Belloescu“... Până la urmă, ţesătura Academiei Bârlădene „s-a iezit“, cum se spune la Bârlad. Dar dacă a slăbit ca rezistenţă, a sporit, diafanizându-se în rafinament şi-n bogăţiile aducerii aminte pe care le aduce cu ea conştiinţa unui trecut ce-ţi aparţine.
       În anul 1940,  a încetat din viaţă „Mama Zoe“, poeta Zoe G. Frasin, care, după expresia lui Nicolae Iorga, era „...femeia de mare merit care-i stătea alături“ lui G. Tutoveanu. Vreme de un sfert de veac, Zoe G. Frasin fusese liantul de taină şi izvorul farmecului discret al întâlnirilor Academiei. Descumpănit, G. Tutoveanu a plecat din Bârlad la Bucureşti, locuind, în anii războiului care tocmai se declanşase, la unul din fiii săi. Dispăruse însă Academia Bârlădeană? Nu, deoarece membrii ei continuau întâlnirile literare fie la Bârlad, fie în Bucureşti, iar gândul dizolvării ei nu se abătuse asupra nici unuia. În Capitală, G. Tutoveanu se întâlnea ori cu vechi prieteni, de care-l legau amintiri dinainte de înfiinţarea Academiei Bârlădene – şi ar fi de-ajuns să-l amintim pe Mihail Sadoveanu – ori cu membri ai Academiei Bârlădene care se stabiliseră între timp la Bucureşti, ca V. Voiculescu, Victor Ion Popa, Ion Buzdugan, M. Lungeanu etc. Întâlnirile lor, pur literare, reproduceau la scară redusă şezătorile de la Bârlad. Corespondenţa lui G. Tutoveanu din această perioadă cu scriitori răspândiţi prin ţară, ori aflaţi chiar în focul frontului dovedeşte fără putinţă de tăgadă că Academia Bârlădeană exista. Se afla numai în relaţii de contiguitate cu formele ei anterioare. Tocmai acum tăria ei era pusă la încercare, aşa cum avea să mai fie...Gustul artistic al membrilor ei se diversificase, exigenţa de sine sporise, veniseră oameni noi. O dovadă concretă a existenţei Academiei Bârlădene în acei ani o constituie substanţialul număr omagial al revistei Păstorul Tutovei, anul V, nr. 8, 9, 10 din 1942, care, în 160 de pagini, sărbătorea, în frunte cu Tudor Arghezi, împlinirea celor 70 de ani ai lui G. Tutoveanu, aflat la Bucureşti în acei ani. G.G.Ursu publică aici primul şi unul din cele mai importante istorice ale Academiei Bârlădene.
       După războiul al doilea mondial, s-ar părea că Academia Bârlădeană a dispărut cu desăvârşire. Cerinţe de conjunctură socială ţineau ca ea să aparţină trecutului. Cum şi aparţinea de altfel, dar nu total. Căci întors la Bârlad, G. Tutoveanu continua acasă la el, paralel cu frecventarea sporadică, atunci când era invitat, a cenaclului „Al. Vlahuţă“ de la Casa Naţională „Stroe Belloescu“, întâlnirile cu membri ai Academiei Bârlădene, uneori cu patru, uneori cu trei, alteori numai în doi.  El însă nu a considerat niciodată Academia Bârlădeană stinsă, chiar dacă uneori, din motive lesne de înţeles astăzi, ar fi lăsat-o să se înţeleagă. Dimpotrivă, socotea energiile ei mai prompte ca oricând în resorturile comprimate ale scriitorilor formaţi sau în formare ... mai mult, cultiva unii tineri, persuadându-i că fac parte din glorioasa societate. Cel din urmă membru, la începutul deceniului al cincilea, cred că a fost semnatarul acestor rânduri. După plecarea mea la Bucureşti, în 1952 / 1953, de câte ori ne despărţeam le trecerile mele prin Bârlad, nu uita să-mi şoptească, uneori la ureche ca nici cei ai casei să nu-l audă:
           Şi nu uita că noi suntem Academia Bârlădeană!

       Îl frecventau în acea vreme, dintre bârlădeni, poetul G. Constandache, aproape zilnic, I. Manta-Roşie, C. Dornescu, I. Şuşnea, N. Costăchescu, dr. I. Ciolan ş.a.m.d., iar dintre cei plecaţi din oraş, G. G. Ursu, mânat de dragostea fără margini pentru maestrul său... Purta corespondenţă cu poetul Grigore Sălceanu la Con­stanţa, cu G.G. Ursu la Bucureşti, cu Aurel George Stino la Fălticenii în care, la începutul secolului, fusese cel dintâi lector al începuturilor literare ale lui Mihail Sadoveanu.
        G. G. Ursu,  a cărui existenţă literară se confundă cu viaţa Academiei Bârlădene, ţinea la Bucureşti nestinsă flacăra vechii Academii. Se întâlneau, sub egida ei, mai puţin afişată dar de toţi subînţeleasă şi totdeauna amintită, V. Voiculescu, B. Jordan, G. Ioniţă, Ion Buzdugan, Florica Ionescu Tutoveanu, Ion Larian Postolache, D. Iov, G. Constandache, care venea anume de la Bârlad, uneori Natalia Negru, V. Damaschin, George Nestor, Romulus Dianu etc., citindu-şi creaţiile literare. Acestora li se adăuga subsemnatul, care ani la rând se întâlnea în fiece vineri, în casa soţilor George şi Valentina Ursu, cu prieteni scriitori. Peste ani şi ani, G.G. Ursu îmi dăruia volumul lui de poezii Salcâm uituc (1973), însoţit de o dedicaţie în care mă numeşte „ultimul copil al Academiei Bârlădene“, argument irefutabil că Academia Bârlădeană exista în deceniul cinci, când i-am fost apropiat lui G. Tutoveanu. Acest autograf a fost reprodus în miscelaneul Bârladul, odinioară şi astăzi, II, 1983, p. 196, publicat de Romulus Boteanu, căruia cultura bârlădeană îi datorează şi în special îi va datora mult.
       În forma imaginată şi realizată de întemeietorii ei, Academia Bârlădeană dispare o dată cu G. Tutoveanu: în 1957. Spiritul ei însă continuă şi astăzi în forme active şi exprese. Iar dacă există spiritul ei, există şi Academia Bârlădeană însăşi, deoarece ea nu e altceva decât o manifestare a spiritualităţii predominant literare a meleagurilor tutovene şi a celor care le poartă în suflet oriunde s-ar afla. Numeroasele întâlniri ale bârlădenilor la Bucureşti, dar mai ales cele trei tomuri ale Bârladului odinioară si astăzi, de sub redacţia aceluiaşi Romulus Boteanu, o atestă. Şi cum există ca vis şi spiritualitate, vădindu-se în cenacluri, întâlniri publice, în conferinţe şi în publicaţii, credem că a sosit timpul ca ea să cunoască schelele instituţionalizării. De peste cincisprezece ani, de câte ori trec dinspre Domneasca spre bariera Puieştilor şi dau pe dreapta peste frumoasa Casă a sindicatelor, sufletul meu citeşte prin pupila care şi scrie în acelaşi timp pe frontispiciu: „ACADEMIA BÂRLĂDEANĂ G. TUTOVEANU. Casa sindicatelor“...
          Cuveni-s-ar cuveni...“

(C.D.Zeletin, Academia Bârlădeană între continuitate şi contiguitate, în „Bârladul odinioară şi astăzi“, vol. III, 1984, p. 403–406)

       „...Ca ultim secretar (1933 – 1943) al societăţii până în anii celui de-al doilea război, precum şi ca secretar de redacţie al revistei literare „Scrisul nostru“ (1929 – 1931), ultima revistă a Academiei Bârlădene, pentru că au existat şi ziare ca „Moldova“, am putut să evoc o atmosferă în care am respirat dintr-o fragedă vârstă, de la 15 ani, ca elev al liceului „Gheorghe Roşca Codreanu“ până ce eu însumi am ajuns profesor în oraşul meu natal. Legătura mea continuă cu Bârladul, nedesminţită de-a lungul anilor, cu o vie participare în presa bârlădeană, m-a ajutat să pot privi fenomenul cultural al Academiei Bârlădene într-o perspectivă a timpu­lui pe care am prezumţia s-o consider justă, conformă cu realitatea, oricât ar fi de subiectivă viziunea asupra unor activităţi la care eu însumi am luat parte.
       În ultimul timp s-a pus problema: cât a ţinut Academia Bârlădeană? Dacă data întemeierii la 1 mai 1915 este în afară de discuţie, data încetării activităţii e mai greu de precizat în timp. Întrucât am propus anul 1942, argumentând cu faptul că atunci a apărut în revista bârlădeană „Păstorul Tutovei“, „Istoricul socie­tăţii literare Academia Bârlădeană“, s-a ridicat problema dacă nu cumva şedinţele intime care au mai avut loc în casa poetului George Tutoveanu, până în 1957, anul stingerii lui din viaţă, reprezentau manifestări ale Academiei Bârlădene. Cine cunoaşte amploarea si multitudinea manifestărilor publice ale Academiei Bârlă­dene îşi poate da seama că încă din timpul celui de-al doilea război, Academia Bârlădeană intrase în istorie, deşi tineri scriitori aparţinând regiunii noastre s-au mai putut forma în aura şi-n rezonanţa cu prelungi ecouri a vestitei societăţi [...]
       Faptul incontestabil că preşedinte al Academiei Bârlădene a fost tot timpul poetul George Tutoveanu, strălucitul animator, catalizator al energiilor bârlădene, a putut să nască mitul existenţei societăţii în tot timpul vieţii lui. Dar însuşi poetul Tutoveanu, după Eliberare, asista la şedinţe ale cenaclului literar „Alexandru Vlahuţă“, înfiinţat în noile condiţii istorice, ilustrând o splendidă continuitate în istoria literară a Bârladului, sporind cu valenţe noi o nobilă tradiţie, inovând sub semnul unor timpuri noi, de adânci transformări revoluţionare [...]
        Mulţi şi-au pus întrebarea: de unde numele acesta aşa de pompos de Academie Bârlădeană? George Tutoveanu a declarat că la origine a fost elanul tineresc, şi nu un gând de făloşie. Contextul istoric din 1915 – 1916 şi cel dinainte de pri­mul război şi atmosfera culturală specifică a Bârladului de odinioară, ne dau o explicaţie plauzibilă. E de ajuns să amintim că, în decurs de mulţi ani, a existat un ziar bârlădean cu numele „Paloda“, numele vechii cetăţi romane de pe meleagurile noastre şi că a existat o „Palodă literară“. Într-un articol-program al acelei reviste, poetul D. Nanu, profesor de franceză la Liceul Codreanu, făcea observaţia că Bârladul seamănă cu vechile burguri germane care au orgoliul de-a trăi dintr-o viaţă intelectuală proprie. Cu intuiţia lui de poet, el definise bine o atmosferă, o stare de spirit care a dus la existenţa revistei bârlădene „Făt Frumos“ între 1904 şi 1906, făcând epocă în viaţa literară a ţării, în asemenea măsură încât un Nicolae Iorga, animatorul culturii române la începutul secolului, a declarat că trei reviste domină peisajul literar: „Făt Frumos“ din  Bârlad, între „Semănătorul“ din Bucureşti şi „Luceafărul“ din Budapesta. Iorga nu se sfia să considere, pe atunci, Bârladul una din capitalele culturii româneşti. Nu e întâmplătoare alegerea numelui de Academie Bârlădeană pentru un cenaclu literar apărut într-o asemenea atmosferă. Aş spune că şiragul de reviste şi ziare, de la „Paloda literară” şi „Făt Frumos” la „Scrisul nostru”, în al patrulea deceniu, cu colaborări strălucite, de la N. Iorga, Emil Gârleanu, Mihail Sadoveanu, George Bacovia la Vasile Voiculescu, Tudor Pamfile, Victor Ion Popa, au creat un orgoliu îndreptăţit al unui oraş de provincie destinat unei reputaţii legitime de cetate a culturii.
       Dar omul sfinţeşte locul. Entuziasmul preşedintelui George Tutoveanu a însufleţit tot timpul activitatea Academiei Bârlădene. Predilecţia lui de a ctitori aşezăminte culturale în Bârlad, ca Biblioteca „Stroe Belloescu”, Liceul de fete etc. reprezintă factorul psihologic necesar atmosferei vieţii de provincie din epoca interbelică, pentru a risipi apatia şi a înlătura cenuşiul.
       Omul şi poetul George Tutoveanu reprezentau un complex de însuşiri capabile de a-i ralia pe tinerii setoşi de ideal, ce nu se împăcau cu politicianismul înăbuşitor sau cu mediocritatea conformistă. Un poet mare de seama lui Tudor Arghezi (s-a vorbit chiar în istoria noastră literară de un miracol arghezian) a exprimat de mai multe ori impresia deosebită pe care i-a făcut-o George Tutoveanu în rare întâlniri. Iată cu câte metafore elogiază Tudor Arghezi figura senină şi discretă a lui George Tutoveanu: „Elegant ca o lebădă şi ca o chiparoasă, curat ca o crizantemă, uşor ca un fluture imaculat, discret ca o candelă înstelată de altar, poetul, văzut auzit şi pipăit e un model fericit izbutit, pe care l-au zămislit muncile subtile şi înverşunate ale pământului făcător de flori şi ale cerului ţesător de azur...”
        Aş împărţi activitatea Academiei Bârlădene în trei etape: 1915 – 1921, 1921 – 1933 şi 1933 –1943. Acestora li s-ar putea adăuga o a patra, discontinuă dar la fel de fertilă, care a durat până la moartea lui G. Tutoveanu.
        Prima etapă este a întemeierii de către G. Tutoveanu, Tudor Pamfile şi Toma Chiricuţă şi cuprinde anii primului răboi, etapă dominată de prezenţa lui Vlahuţă, a lui V. Voiculescu – pe atunci medic şef al spitalului militar de la Şcoala Sf. Gheorghe – când s-au format Victor Ion Popa şi I. Valerian, când medicii academicieni de mai târziu, fraţii Iuliu şi Virgil Niţulescu, erau nelipsiţi de la şedinţe. Mihail Lungeanu a fost un răstimp la Bârlad, printre profesorii localnici se remarca poetul I. M. Raşcu, de asemenea era prezent avocatul Stelian Dumbravă. Această primă etapă a cuprins şi primii ani de după marea Unire, ani de euforie în toată ţara întregită în hotarele fireşti dorite de veacuri[...]
        Ardelenii l-au iubit pe Vlahuţă. În 1906, el a cununat pe Octavian Goga cu Hortensia Cosma, la Sibiu, prezenţa lui fiind salutată în revista „Luceafărul“. În 1919, când a apărut volumul „Poemele luminii“ al lui Lucian Blaga, premiat de Academie ca un simbol al unirii pe plan spiritual, Vlahuţă 1-a primit cu bucurie pe tânărul poet ardelean în casa lui de pe strada Visarion din Bucureşti.
        Era bolnav, având cartea de poeme a lui Blaga sub pernă, Lucian Blaga i-a povestit cu vibraţie studentului clujean Dumitru Micu, universitarul de azi, despre vizita lui Vlahuţă care, la despărţire, ştrangulat de emoţie, i-a făcut semne de prietenie cu mâna în care ţinea volumul, până la ieşirea din încăpere. Doctorul Vasile Voiculescu ne povestea cândva că la înmormântarea lui Vlahuţă, care a avut amploarea funeraliilor naţionale, unde a luat cuvântul şi Nicolae Iorga, ceea ce 1-a impresionat mai mult a fost alaiul cu drapele ale sutelor de combatanţi ardeleni.
        Este regretabil că la şedinţele Academiei Bârlădene n-a existat tradiţia şi bunul obicei de-a se scrie procese verbale. Despre atmosfera, calitatea lucrărilor originale şi a discuţiilor pe marginea lor, nu se pot culege date şi idei decât din amintirile şi corespondenţa celor care-au activat în diferite etape [...]
        Doctorul Vasile Voiculescu, care a devenit unul din marii poeţi ai epocii dintre cele două războaie, cu-o strălucită înflorire supremă în „Ultimele sonete“, ca şi-n povestirile lui excepţionale, a trăit în Bârlad în 1917 şi 1918, lăsând amintirea unei figuri originale de medic fără arginţi, vizitând pe bolnavii săraci din mahalalele nefericite ale oraşului din anii tragicului refugiu, anii tifosului exantematic cu care doctorul Voiculescu a dat o epică bătălie. În 1917, s-a străduit în zadar s-o salveze de tifos pe fiica poetului Tutoveanu, Cordelia. El însuşi s-a îmbolnăvit de exantematic, scăpând cu viaţă ca printr-o minune. Drumul spre casa profesorului Eugeniu Bulbuc, unde era găzduit Vlahuţă, a devenit drumul scurt al unei mari prietenii. Semnificaţia acestei amiciţii e adesea judecată sim­plist. Ea depăşeşte planul strict artistic, îmbrăţişând teritorii sufleteşti complexe. Broşura „Amintiri despre Vlahuţă“, precum şi mărturisiri directe pe care mi le-a făcut la Bucureşti, luminează consonanţa etică dintre justiţiarul Vlahuţă şi tânărul poet şi medic. Voiculescu declara că 1-a apropiat de Vlahuţă omul luminos, ca un aur lămurit în foc, bun, prietenos, deschis, drept. Trăind în intimitatea lui se răsfrângea ca într-o oglindă-model, cum ar trebui să fie, apropiindu-se, sub o supraveghere senină, de perfecţiunea morală.
        Voiculescu care, ca om şi poet, punea pe-un plan superior problematica etică, şi-a găsit în bătrânul Vlahuţă un duhovnic, care să-i îndrepte paşii. Vlahuţă îi era un reazem în zilele grele când la Bârlad se auzeau bubuiturile de tun de la Mărăşeşti. „Mă agăţam ca un înecat de gândurile neşovăielnice ale lui Vlahuţă şi mă ridicam deasupra undelor de spaimă, sus pe stânca nădejdii lui“. La Bârlad, Voiculescu a publicat volumul „Din ţara zimbrului“ (1918) [...]
        În casa profesorului de muzică Eugeniu Bulbuc, strălucit animator al culturii bârlădene, emerit dirijor de coruri, unde era găzduit Vlahuţă, se ţineau şedinţe ale Academiei Bârlădene, având uneori oaspeţi iluştri ca Delavrancea, Nicolae Iorga, George Enescu, Octavian Goga, Elvira Popescu, Gheorghe Ştefănescu, întemeietorul Operei Române, pictorul Iser. Sculptorul Marcel Guguianu păstrează o carte poştală scrisă de George Enescu, adresată profesorului de latină şi muzicianului Gheorghe Neştian. George Enescu salută pe Vlahuţă şi îşi exprima nostalgia faţă de oraşul Bârlad, mai ales faţă de liniştea resimţiţă în grădina publică, aşa de frumoasă în zilele înnegurate ale primului război.
        Remarcabilă e activitatea ... editorială a Academiei Bârlădene în prima etapă: revista a fost „Florile dalbe“, condusă de un comitet de redacţie format din G. Tutoveanu, V. Voiculescu, Tudor Pamfile şi Mihail Lungeanu; apărută între 1 ianuarie şi 15 decembrie 1918, în 23 de numere, e cea dintâi publicaţie literară a epocii interbelice. A mai tipărit la Bârlad: „Ştefan cel Mare“ de Al. Vlahuţă, „Calendarul nostru pe 1918“, în afară de volumul de versuri „Din ţara zimbrului“ de V. Voiculescu, „Albastru“ de G.Tutoveanu, ediţia a şasea.
        Cel mai talentat scriitor tânăr care s-a format în această atmosferă a fost Victor Ion Popa. Era răsfăţatul şedinţelor literare în cadrul cărora se manifesta cu o participare vie la discuţii şi cu versuri satirice. Elanul, veselia exuberantă a evocat-o mai târziu el însuşi într-o amintire cu titlul „Lângă meşterul Vlahuţă“, despre o plimbare a Academiei Bârlădene la Epureni, precizând cu humor că făcea parte din „hălăciuga academică“. Generozitatea tinereţii lui se menţine deşi cunoscuse, ca ofiţer, tranşeele din prima linie, unde învăţase să urască militarismul, îndurerându-1 ororile războiului. Experienţa dramatică a războiului hrăneşte substanţa a o seamă de opere ale lui Victor Ion Popa: drama „Răspântia cea mare“, romanele „Floare de oţel“ şi „Mă doare sufletul cel nou“. Fusese elev în regimen­tul bârlădean 12 infanterie Cantemir (ca şi ofiţerul Emil Gârleanu altădată), devenise sublocotenent în vara anului 1917. Fusese rănit grav la 29 iulie 1917 la Oituz de o schijă.
        Într-o vibrantă confesiune „La poarta lui Iosif Vulcan“, publicată în „Familia“, nr. 4–5 în 1941, Victor Ion Popa evocă sufletul lui de atunci, criza de cunoaştere din anii 1917 şi 1918, determinată de confruntarea cu moartea pe front [...] Cert este că o dramă „Vâltoarea“ a fost citită într-o şedinţă a Academiei Bârlădene în 1919, în prezenţa lui Alexandru Vlahuţă, G. Tutoveanu şi Tudor Pamfile.
        Prietenia cu doctorul Vasile Voiculescu se vede şi din faptul că primul lui caiet de versuri cu titlul „Fulgi de zăpadă“, datat 1917, rămas în manuscris, are ca motto versuri ale lui V. Voiculescu [...]
        Victor Ion Popa a nutrit mai departe aceleaşi sentimente faţă de oraşul său natal. În câteva însemnări, el se mărturiseşte astfel: „Bârladul dragostelor noastre. Raiul şi iadul. Era grădina publică unde ne hârjoneam pe gloria altora şi visurile noastre. Era şcoala primară unde, înlocuindu-mi tatăl, învăţam ţâncii să numere până la cinci“. La 10 ianuarie 1939, Victor Ion Popa îi trimitea lui Vasile Damaschin, odată cu cartea sa proaspăt tipărită „Ghiceşte-mi in cafea“, o nostalgică scrisoare:
        „Bârlădeni amândoi, de pe aceeaşi stradă cu salcâmi2), cu gâşte multe şi cu copii, cartea are duhnet de Podeni, de Podul Pescăriei, şi de şoseaua Prutului. Nu-i frumos, desigur, cuprinsul ei, dar e adevărat şi, mai ales, e al nostru“.
        Aş vrea să subliniez contribuţia climatului Academiei Bârlădene la formaţia umanistă a lui Victor Ion Popa. S-ar putea spune că în epoca modernă Victor Ion Popa a continuat în forme originale spiritul umanist moldovenesc, care circulă şi în opera lui Vlahuţă. Victor Ion Popa este creatorul comediei lirice în literatura noastră dramatică, iar „Take, Ianke şi Cadîr“ este o realizare artistică în care atmosfera, simetria compoziţională, tipurile, pun în lumină un mesaj umanist, o pledoarie implicată pentru puritatea sentimentelor de prietenie şi iubire, pentru libera lor desfăşurare, cu conflicte care se rezolvă prin victoria dragostei, a ome­niei, împotriva prejudecăţilor şi calculelor, a mentalităţilor conservatoare, meschine.
        Take, Ianke şi Cadîr fac parte din galeria originală a personajelor lui Victor Ion Popa, oameni buni şi generoşi, guralivi şi certăreţi. Prototipurile lor aparţin Bârladului de altădată: Take e Petrache Peiu, negustor de pielării de la întretă­ierea străzilor Ştefan cel Mare şi Cuza Vodă. Casa lui mai există şi numele fami­liei e încrustat pe frontiscipiu. Oameni de odinioară ne spuneau că Ianke ar fi Pincu Kanner, iar Cadîr – Bizim, negustor de mărunţişuri înainte de a trece Podul Pescăriei [...]
        Academia Bârlădeană a ocrotit şi revista de folclor „Ion Creangă“ apărută încă din 1908, rezistând timp de 12 ani, precum şi revista de cercetări şi mărturii istorice, întemeiată în 1913, amândouă opera marelui animator Tudor Pamfile. Cu o pasiune şi o pricepere excepţionale, Tudor Pamfile a creat la Bârlad o adevărată şcoală folclorică, având ca secretar al revistei pe Mihai Lupescu de la Zorleni, care într-o şedinţă memorabilă a Academiei Bârlădene a citit o snoavă : „Un gos­podar care se ouă“, de care a făcut haz însuşi Vlahuţă.
        Cercetător erudit al creaţiei populare ca arhivă vie a sufletului românesc, cer­cetător al trecutului nostru istoric, Tudor Pamfile voia să se afirme şi ca scriitor. Rod al preocupărilor lui literare, întemeietorul Academiei Bârlădene, alături de G. Tutoveanu, a publicat în revista „Florile dalbe“ un mare număr de nuvele şi schiţe [...]
        Unele nuvele, cum e şi firesc, sunt bogate-n elemente folclorice, dezvoltând basme sau snoave populare. Aparţine cercului bârlădean de la „Florile dalbe“ legă­tura dintre Tudor Pamfile şi Victor Ion Popa din care a plecat inspiraţia piesei de teatru „Cuiul lui Pepelea“[...] De altfel, Tudor Pamfile şi Victor Ion Popa vor deveni colaboratori ai revistei „Viaţa românească“ de la apariţia ei din 1920 [...]
        La „Florile dalbe“ a debutat cu poezia „În albastru“ poetul şi romancierul I. Valerian, director mai târziu al revistei bucureştene „Viaţa literară“, alăturat mişcării moderniste de la „Sburătorul“, care a scris, recent, interesante memorii despre Academia Bârlădeană. El venea la şedinţe de la Tecuci, fie cu trenul, chiar de marfă, fie călare, rămânând un preţuitor al lui Vlahuţă, al lui Voiculescu, al atmosferei din anii primului război.
        A doua etapă în existenţa Academiei Bârlădene, pe care am trăit-o şi eu în mare parte (1923 –1933) s-a definit, nu numai prin şedinţe intime, ci şi prin şezători literare foarte populate, printr-o activitate culturală de mase. Nu numai la Casa Naţională, în aula Liceului Codreanu sau în Sala Curţii cu Juri –astăzi Muzeul „Vasile Pârvan“ –, dar în cartierele periferice, în mahalaua Munteni, de exemplu, în numeroase sate, precum şi-n alte oraşe ca Tecuciul. Academia Bârlă­deană răspândea dragostea de limba şi literatura naţională, năzuinţa pentru a trăi frumosul artistic. Când Tutoveanu propunea ca principal scop „continua spiritua­lizare a vieţii“, el se gândea de-a ridica pe oameni la înţelegerea poeziei, ajutându-i de a se apropia de esenţa ei, ca sublimare a vieţii şi transfigurare a lumii. În disputa celebră dintre tradiţionalism şi modernism, aşa de caracteristică epocii literare dintre cele două războaie, Academia Bârlădeană ţinea cumpăna, avea o ideologie literară de echilibru, reprezenta o nuanţă a spiritului critic moldovenesc, năzuia la o sinteză între tradiţie şi modernitate, la un spirit de măsură care res­pinge excesele, tot ce părea elucubraţie în noile experimente, dar şi anchilozarea în canoane ruginite.
        La şedinţele Academiei Bârlădene, Toma Chiricuţă şi I. Valerian au pledat pentru originalitatea poeziei lui Lucian Blaga, încă din 1919. Valerian îşi amintea cum i-a comunicat lui Blaga însuşi despre „răzmeriţa de la Bârlad", întrucît unii aveau mari rezerve faţă de versul liber. Blaga i-a răspuns că la Sibiu era cât pe ce să fie linşat. Era noutatea, ineditul expresiei unui poet excepţional [...]
        George Bacovia însuşi era colaborator la vechile reviste bârlădene „Freamătul“ şi „Cronica Moldovei“, iar în adolescenţa noastră a publicat în revista „Graiul nostru“ a Academiei Bârlădene (1926 – 1927) cunoscuta poezie „Toamnă“, care începe aşa de bacovian: „Clavirele plâng în oraş“ [...]
        Urmăream cu uimire şi caligrafia lui Bacovia. Ştiu că el a trimis la redacţia revistei „Graiul nostru“ un manuscris al unei poezii ce începea cu versul : „Şi plouă în târg necăjit“, ultimul epitet înlocuind în forma ulterioară, definitivă, pe un altul. Poezia ne-a plăcut nouă, tinerilor ucenici în ale literaturii, pentru că realiza o antiteză între mizeria provinciei şi sublimităţile iubirii : „şi plouă în târg necăjit, ş-aici stă iubita“. Poezia n-o găsesc în paginile revistei, dar e greu să evoc motivele.
        Nu-1 pot uita pe Mircea Pavelescu, nepotul lui Cincinat Pavelescu, sonetistul anilor de-atunci ai Academiei Bârlădene, care ne-a citit cu vocea lui muzicală, într-o şedinţă, „Uvedenrode“ de Ion Barbu, mare poet receptat de noi mai târziu.
        De aceea consider că e o mare eroare de-a se considera că revistele Academiei Bârlădene ar putea fi reduse la eticheta denigratoare de sămănătorism.
        Revista „Scrisul nostru“ (1929 – 1931) a apărut din iniţiativa lui George Tuto­veanu, având secretar de redacţie pe subsemnatul, în afară de primele două numere când acelaşi rol 1-a îndeplinit Vasile Damaschin. Nu poate fi considerată ca semănătoristă o revistă care făcea elogiul lui Ibrăileanu, animatorul cercului ieşean de la „Viaţa românească“, prezentându-1 ca pe un mucenic al vieţii de cărturar (eram studentul lui la Iaşi pe-atunci) [...] Când în vara anului 1933, după apariţia excepţionalului roman „Adela“ i s-a decernat premiul naţional de proză, de la Bârlad, societatea literară „Academia Bârlădeană“ i-a trimis o scrisoare caldă de felicitare ilustrului nostru profesor de la Iaşi, semnată de poetul G. Tutoveanu ca preşedinte şi de subsemnatul ca secretar.
        O influenţă a „Vieţii româneşti“ asupra cercului literar bârlădean a existat şi-n generaţia noastră, ca şi în aceea a lui Tudor Pamfile, mai ales datorită fascinantei personalităţi a lui G. Ibrăileanu [...] Apropierea de Iaşi a fost ilustrată şi de admiraţia faţă de opera lui Mihail Sadoveanu, în plină maturitate a marelui său talent. Revista „Scrisul nostru“ i-a închinat un număr întreg, la apariţia romanului „Zodia cancerului sau vremea Ducăi Vodă“, cu multe articole, cu versuri inspirate de atmosfera sadoveniană. Mihail Sadoveanu i-a răspuns lui G. Tutoveanu la 10 ianuarie 1930 de la Copou-Iaşi [...]
        Unele cuvinte-cheie reveneau constant în vorbirea lui Tutoveanu: tradiţie, pământ, Moldova. Tot ce era poezie a pământului natal, a legăturilor cu strămoşii găsea o vibraţie în cuvântul său. Tutoveanu s-a identificat cu Bârladul şi considera pierdută orice zi trăită în afara oraşului lui. „Bârlădenita cronică“ de care-1 acuza cu amabilă ironie Vlahuţă, el o transmitea şi celor tineri ca o boală inefabilă. Provincia creatoare, iată crezul şi visul lui [...] Valoarea simplului şi a clarului o susţineau şi Tutoveanu şi poetul George Pallady, vicepreşedintele Academiei Bârlădene, în această etapă a doua, şi doctorul I. Weinfeld, care avea, ca scriitor, pseudonimul Ion Palodă, criticul societăţii. Doctorul Weinfeld ne îndemna să cultivăm simplitatea expresiei, să fugim de extravaganţele ultramoderniste, să nu căutăm originalitatea cu orice preţ, să ne regăsim pe noi înşine, prin sinceritate [...]
        Un cuvânt de elogiu merită cu prisosinţă Mama Zoe, soţia poetului Tutoveanu, amfitrioana distinsă a Academiei Bârlădene, poeta Zoe G. Frasin.
        Efervescenţa spirituală a Bârladului s-a manifestat la şezătorile literare pu­blice. De obicei se vorbeşte de 60 de asemenea şezători, dar acestea au fost numai la Bârlad. Aş vrea să amintesc câteva la care am asistat. Nicolae Iorga, prieten al Bârladului, a ţinut o conferinţă în 1924 despre Ţara de Jos, ca vatră de mărturii istorice. El a fost sărbătorit printr-un număr special al revistei noastre, prin pana bunului şi neuitatului meu prieten Nicolae Bogescu, care avea un cult pentru marele istoric şi îndrumător, ca şi noi, care am colaborat constant la „Cuget clar“ şi „Nea­mul românesc“. Puţini ştiu că delicatul om şi cărturar Nicolae Bogescu, un eminent latinist,  a fost secretarul de redacţie al revistei „Graiul nostru“, după retragerea lui George Ponetti.
        Nicolae Iorga, în acea conferinţă, explica mişcarea literară de la Bârlad, prin rezonanţa amintirilor istorice ale Ţării de Jos. De asemenea, el a făcut elogiul ma­relui tutovean Alexandru Vlahuţă, care a condus mişcarea de la „Sămănătorul“, îndrumând pe scriitori spre inspiraţia istorică, datorită formaţiei lui, ca şi obârşiei lui. Mi-aduc aminte că Nicolae Iorga a salutat prezenţa în sală a lui G. Tutoveanu, fostul lui colaborator de la „Sămănătorul“. Am participat la o conferinţă a lui Tudor Vianu despre Romantism, în care a încheiat cu admiraţia faţă de un curent ce a descătuşat poezia de convenienţe. Conferenţiar la Universitatea din Bucureşti, Tudor Vianu a vorbit atunci la Bârlad despre romantism şi ca stare de suflet generală care împrăştie visul în viaţa reală: „poezia romantică va trăi cât va fi pe lume tinereţea eu ochii îndreptaţi spre cer în nopţile cu lună“. Era în 1927, când Tutoveanu a hotărât că, deşi elev de liceu, pot citi la şezătorile publice. Eram, prin urmare, avansat, de la treapta purgatoriului din şedinţele intime, la paradisul manifestărilor publice. Am citit la Casa Naţională un sonet, „Secerişul“, premiat la un concurs literar organizat la Liceul „Codreanu“. Profesorul Vianu era surprins că junii veleitari de la Bârlad au început cu forma riguroasă a sonetului. Peste ani, la Bucureşti, i-am amintit seara aceea din 1927, când, în locuinţa profesorului Petre Todicescu de la Şcoala Normală, a avut răbdarea să ne poată asculta. Ceea ce i-a făcut plăcere era vestea că, la îndemnul lui Ibrăileanu, am scris o recenzie despre cartea sa „Poezia lui Eminescu“, publicată în 1930, în „Scrisul nostru“, revista Aca­demiei Bârlădene [...]
        În sala Curţii cu Juri, l-am ascultat pe prozatorul I. A. Bassarabescu, venit de la Ploieşti. El a citit două savuroase schiţe umoristice, una publicată în „Graiul nostru“, intitulată „Într-un orăşel de provincie“. I. A. Bassarabescu a fost viu aplau­dat de publicul bârlădean pentru calitatea jovială a schiţelor, dar şi a lecturii, precum, cred eu, şi pentru fecunda modestie a omului, pentru ţinuta lui. L-am ascultat, în sala teatrului (Carol), pe Ionel Teodoreanu, foarte iubit de tineretul de-atunci. El a citit un fragment din romanul „La Medeleni“, volumul al doilea care nu apăruse încă. În culise ne comunicase că Dan Deleanu se va iniţia în miste­rele vieţii. Tutoveanu mi-a dăruit romanul lui Ionel „Turnul Milenei“ pentru a-1 recenza în „Scrisul nostru“. Am subliniat realizarea unor siluete feminine, carac­terul poematic, resursele bogate ale expresiei metaforice, „inepuizabila tinereţe a scrisului lui Ionel Teodoreanu“.
        Tot în sala Curţii cu Juri am ascultat o admirabilă conferinţă a lui N. Lenguceanu, avocat din Galaţi, ajungând la concluzia „că opera de artă aparţine lumii întregi prin sentimentele etern umane, iar izvoarele ei rămân în structura sufletească intimă, care deosebeşte un neam de altul“. Era una din ideile esenţiale care domina la Academia Bârlădeană. De aceea, Ibrăileanu, teoretician al specificului naţional în artă, a fost principalul nostru îndrumător.
        Ar fi o eroare să se creadă că Academia Bârlădeană a fost numai tributară tradiţiei şi trecutului şi că a fost un turn de fildeş, străin de zbuciumul epocii inter­belice. Într-adevăr, unii din scriitorii înaintaşi, originari din regiune, au fost comemoraţi nu numai prin conferinţe publice, ci şi prin numere speciale ale revistei „Scrisul nostru“. Am putea cita pe Alexandru Vlahuţă, pe Ştefan Petică. Dar ecoul anilor de mari frămîntări sociale a fost viu [...]
        A treia etapă (1933 – 1943) a avut alte coordonate. Manifestările publice în oraş s-au împuţinat, dar n-au dispărut cu totul. Chiar în prima fază ilustrată prin prezenţa lui Vlahuţă, a lui V. Voiculescu, a mai tânărului Victor Ion Popa, a existat ceea ce se numea cu humor „academia în căruţă“, colindând satele din Tutova, în împrejurările vitrege din 1917, când era nevoie să se spună oamenilor că nu s-a terminat războiul şi că mai putem spera.
        Mi-aduc aminte de câteva şezători literare cu mare răsunet în timpul celui de-al doilea război, când tonul îl dădeau prin prezenţa lor vie poetul Ion Minulescu şi prozatorul umorist Alexandru Cazaban, primul recitându-şi versurile cu mare talent de actor la scenă deschisă, al doilea schiţele satirice. Pornind în turneu literar la Tecuci, Bârlad şi Huşi, la Bârlad invitându-i şi pe George Nedelea şi George Constandache, „mânji ai Academiei Bârlădene“, cum îi numea Tutoveanu, societatea îşi trăia apusul ei de soare [...]
        O caracteristică a celei de-a treia etape este rememorarea. Tutoveanu împlinise 70 de ani şi Bârladul 1-a sărbătorit cum merita. Era aproape singurul scriitor ce nu se deslipise de oraşul natal. Ceilalţi întemeietori ai Academiei, un Toma Chiricuţă se mutase la Bucureşti, Tudor Pamfile s-a stins din viaţă în 1921, după o activitate excepţională.Un număr triplu masiv din revista „Păstorul Tutovei“ i-a fost dedicat în 1942, poetului şi animatorului.
        Mie mi-a venit sarcina să scriu Istoricul societăţii literare „Academia bârlă­deană“. Ce poate fi mai concludent decât acest istoric? Societatea era la sfârşitul ei şi era necesar un bilanţ, o sinteză.
        De aceea, aş spune, încă o dată, că a treia etapă a avut mai mult o orientare ştiinţifică, îndreptată spre trecutul literar al Bârladului, prin studii de istorie lite­rară a regiunii noastre. Am căutat să răspund acestei necesităţi prin „Istoria literară a Bârladului“ (1936) şi „Antologia scriitorilor bârlădeni“(1937), lucrată în colaborare cu George Nedelea. Admiraţia mea constantă faţă de profesorul meu de la Iaşi, G. Ibrăileanu, m-a dus la elaborarea unui studiu „G. Ibrăileanu şi Bârladul“, publicat în 1939 la Fălticeni. De asemenea, la o biografie în forma a 16 articole a lui Emil Gârleanu, publicată în revistele de la Galaţi, „Revista vremii“ şi „Ori­zonturi“ între 1936 şi 1940.
        A fost meritul lui George Constandache de a se ocupa (am lucrat amândoi, dar meritul principal era al lui, pentru că eu funcţionam ca profesor la Tecuci şi eram şi concentrat la regimentul meu) de revista „Păstorul Tutovei“ dedicată lui Tutoveanu.“

(G. G. Ursu, Amintiri despre Academia Bârlădeană, în „Bârladul odinioară şi astăzi“, vol. III, 1984, p.407 – 418)